O data cu venirea Pastelui, tot mai multi dintre noi ne indreptam gandurile spre Dumnezeu. Ne amintim ca suntem oameni si incercam sa ne regasim in valtoarea vietii plina de pacate. Taina Spovedaniei, Mărturisirea sau Pocăinţa, cum mai este cunoscută, ne izbăveşte din robia păcatelor săvârşite după Botez. Pentru că după Botez nici un om nu poate trăi fără să cadă în păcat, ni s-a dat acest mare dar al iertării păcatelor, prin mărturisirea lor cu părere de rău la preotul duhovnic, prin încetarea săvârşirii lor şi prin îndeplinirea canonului primit.

Taina spovedaniei a fost data de Iisus preotilor carora le spunea:

„Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele,vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23)

Încercăm să răspundem la întrebarea “care este diferenţa între Sfânta Spovedanie şi consultaţia la psiholog?”. In Psihologia rugăciunii, “spovedania este superioară unei consultaţii la psiholog prin faptul că un duhovnic nu numai că te ascultă, ci te şi iartă, această posibilitate existând prin faptul că este prezent harul, ca asistent şi lucrător prin această taină“.

Iertarea are darul de a linişti sufletul omului zguduit de frământări şi neputinţe, iar ca ultim efect, de data aceasta medical, aşezarea în buna rânduială a sistemului nervos, deranjat de toate faptele neconforme cu firea, pe care noi le numim păcate.

Daca am intreba un preot ce parere are despre a alege sa mergi la un psiholog in schimbul spovedaniei, probabil ne-ar raspunde ca că cele două sunt total diferite si ca din punct de vedere psihologic  oamenii apelează la terapeut în special când suferă o depresie sau au probleme la care nu găsesc nici o soluţie şi au nevoie de ajutor, oferindu-le pe langa solutia etica pe care un psiholog le-o pune la dispozitie si solutia morala si spirirituala.

În general, putem susţine ca iertarea păcatelor are o dublă accepţiune. Prima este acţiunea terapeutică de a ne elibera mintea de dominaţia logicii şi a patimilor şi, după aceea, luminarea ei de harul lui Dumnezeu, care se face de către omul „plin de har“, posesorul unor experienţe duhovniceşti personale. De asemenea, este de la sine înţeles faptul că terapia continuă şi după spovedanie. Mărturisirea făcută în minte creează străpungerea, iar străpungerea mângâie inima omului. Dincolo de acestea, spovedania este ştiinţa nestăvilită şi se desăvârşeşte în atmosfera metaniei. Tânguirea inimii este cea care produce „uitarea firii“. Chiar şi dacă bunul nostru judecător ne porunceşte să ne spovedim în faţa tuturor, trebuie s-o facem, pentru că principiul fundamental al terapiei este acela potrivit căruia traumele care sunt mărturisite se vindecă.

Valoarea terapeutică a spovedaniei a fost semnalată chiar de mulţi dintre psihiatrii contemporani. În cazul de faţă, este esenţial ca omul să se deschidă, să nu se închidă în sine. În limbajul bisericesc spunem că, atunci când omul ştie să se deschidă spre Dumnezeu prin duhovnic, poate îndepărta multe boli sufleteşti, chiar şi nebunia.  Simţim valoarea spovedaniei în practică. Un păcat care există în noi ne oboseşte şi trupeşte. Atunci când păcătuim, trăim chiar şi starea de neputinţă a trupului. Când ne hotărâm să ne spovedim, atunci începe procesul terapeutic. Atunci liniştea va inunda sufletul şi trupul. Însă, desigur, spovedania pe care o facem trebuie să fie una corectă. Nu trebuie ca omul să se ruşineze, ci mai curând să învingă ruşinea ce vine din păcat şi din dezgolirea lui. 

Nici postul, nici privegherea nu pot fi foarte mult de folos, dacă nu sunt legate cu mărturisirea.Mărturisirea scoate la suprafaţă toate cele nevăzute ale sufletului, iar acest lucru trebuie să ne mişte, pe de o parte, la osândirea de sine, iar pe de altă la recunoştinţă faţă de medicul duhovnicesc. De multe ori, patimile cele ticăloase ale sufletului nu se vindecă imediat după spovedanie. E nevoie de multă luptă şi de o mare pustnicie, pentru ca sufletul să se elibereze de patimi.

Principala diferenţă între preoţi şi psihoterapeut este că, relaţionând cu un preot, relaţionezi indirect cu o altă entitate, iar mărturisirea greşelilor, nu numai că îţi dă o senzaţie de eliberare, ci şi speranţa că vei fi iertat. Condiţia este să regreţi cu adevărat. Un preot se poate dovedi a fi şi un foarte bun sfătuitor, nu numai în relaţia cu Biserica, ci şi în general. Aţi fi surprinşi câte bătălii sau afaceri s-au câştigat prin urmarea sfatului preoţilor.

Duhovnicia ţine de Dumnezeu, vine de la El ca lumină a sufletului, pe cînd psihologia este o ştiinţă creată de om cu limitele şi neputinţele ei. Soarele poate înlocui oricînd lumina dată de o lampă electrică, pe cînd nici o lampă oricît de mare ar fi nu poate reda lumina soarelui.

Un duhovnic nu poate fi înlocuit cu psihologul. Dar oricînd un bun duhovnic este în acelaşi timp şi un bun psiholog.

Spre deosebire de terapii și terapeuți, care sunt produse elaborate ale minții umane, spovedania merge mult mai departe. Ea este dialogul omului cu Dumnezeu, purtat prin intermediul preotului duhovnic. Puterea în numele căreia lucrează acesta, sfătuiește și vindecă, nu este una pur omenească, ci este puterea lui Dumnezeu, prezent în scaunul spovedaniei, în chip tainic. Pentru creștinul adevărat, părintele său duhovnicesc constituie vocea lui Dumnezeu făcută auzită însufletul său.

De aceea, cuvântul acestuia are putere multă, cade în sufletul său ca o profeție,ca un adevăr revelat. Și tot așa, dezlegarea pe care el o primește la sfârșitul spovedaniei sale nu este o încurajare umană cum că starea sa s-a mai ameliorat, dar mai este nevoie de câteva ședințe, că se află pe calea cea bună și că mai este încă destul loc de progrese, de consiliere și autocontrol, ci este un cuvânt proclamat cu autoritate divină, a preotului hirotonit și hirotesit. De aceea, orice credincios care a venit la spovedanie cu gândul sincer de a-și ușura sufletul de păcatele care îl apăsau și îi întunecau viața, care se mărturisește înaintea preotului ca în fața lui Dumnezeu și își propune să își schimbe în bine existența, în momentul în care se ridică din fața icoanei simte real dezlegarea de păcatele sale și ajutorul lui Dumnezeu spre toată lucrarea cea bună. 

Se înalță un alt om.

Sarbatori cu lumina!